Klaus Iohannis – candidatul ACL – vine la TECUCI – 23 oct 2014

In data de 23 Octombrie 2014, de la orele 17.00, candidatul Aliantei Crestin Liberale PNL-PDL – Klaus Iohannis va fi in Tecuci in fata Primariei pentru un dialog cu cetatenii tecuceni si nu numai. Aceasta vizita face parte din PROGRAMUL de campanie electorala al candidatului pentru alegerile prezidentiale.

Invitatie-Klaus-Iohannis-Tecuci

Miting pentru Klaus Iohannis la Tecuci  – EVENIMENT FACEBOOK – https://www.facebook.com/events/871223322888829

 

PROGRAMUL PREZIDENTIAL ( http://www.iohannispresedinte.ro)

Educația ca resursă de performanță a României

Premisa fundamentală de la care pornesc în abordarea domeniului educației este aceea că o societate nu poate fi, pe termen mediu sau lung, mai bună decât sistemul său de educaţie. O societate, o națiune poate să fie performantă sau neperformantă în funcţie de sistemul său de educaţie, care are, în realitate, cel mai mare impact asupra viitorului unei naţiuni.

Nu există niciun alt sistem care poate să schimbe starea lucrurilor atât de profund. Viziunea ROMÂNIEI LUCRULUI BINE FĂCUT este indiscutabil legată de viziunea unui sistem de educațional performant, care poate fi privit drept cea mai mare șansă pe care o avem pentru a face România performantă.

Ca Președinte al României, am convingerea că putem să devenim efectiv un „tigru al Europei”, în același sens în care au apărut „tigrii din Asia” care îşi bazează pe educaţie şi disciplină în societate creşterea și dezvoltarea.

Vreau să afirm un lucru foarte direct și deschis: un sistem educaţional performant nu poate să fie nici creat, nici perpetuat şi nici să producă rezultate decât peste mai multe generaţii. De aceea, o abordare serioasă trebuie să pornească de la o decizie luată consensual și asumată pe termen lung cel puţin de către partidele relevante, cu privire la construcţia unui asemenea sistem.

România nu a beneficiat în ultimii ani de un sistem de educaţie performant, nici măcar de un sistem de educaţie care să permită continuarea unui anumit nivel la care se ajunsese în anii ’70 – ’80. Desigur, putem discuta realizările acelui sistem, dar el produsese un nivel de cultură general acceptat şi apreciat.

Există, în lume, exemple de ţări care şi-au neglijat sistemul educaţional şi au pierdut din competitivitate şi altele care au înţeles această nevoie şi, fără a avea alte resurse la dispoziție, au devenit extrem de performante.

În momentul de față, avem câțiva indicatori care arată că sistemul nostru educaţional este prost conceput. Rezultatele catastrofale de la bacalaureat sunt expresia unui învățământ preuniversitar fundamental greşit structurat, care lasă fără direcție jumătate dintr-o generaţie. Creșterea calității și performanței unui sistem educațional presupune, pe de-o parte, o motivaţie imediată și, pe de altă parte, o perspectivă îndelungată, pornind de la un obiectiv. Trebuie să vedem, evident, care este obiectivul nostru pe termen lung, unde vrem să ajungem? Vrem să avem generaţii pregătite pentru a deveni muncitori forestieri sau vrem să avem generaţii educate pentru a transforma România într-o ţară a tehnologiei moderne? Avem atâtea exemple că potențialul uman este unul de excepție, încât cred că este o crimă să nu poți utiliza această importantă resursă. Este suficient să ne uităm la tinerii noștri olimpici și apoi să vedem câți dintre ei rămân în țară pentru a contribui la progresul nostru general.

În viziunea mea, un sistem performant presupune:

– un segment preuniversitar suficient de consistent, dar nu bazat exclusiv pe acumulare  de informații, ci pe o formulă duală care îmbină în mod creativ teoria cu practica și care oferă opțiuni diferite de ieșire în funcție de abilități și competențe;

– un segment universitar în care se acumulează masiv competențe și care permite în mod real specializarea într-un domeniu, ce poate fi apoi urmată de o hiperspecializare;

– corelarea cu cercetarea. Crearea unui sistem foarte performant care să ducă România în zona de înalte tehnologii poate să funcţioneze numai dacă, în paralel, se desfășoară o activitate de cercetare foarte serioasă. Despărţirea educaţiei de cercetare este o greşeală fundamentală. Ele trebuie să fie corelate;

– încurajarea educației continue. Fără a încuraja un proces de educație continuă, pe toată durata vieții profesionale, nu se poate asigura adaptarea la nevoile unei piețe a muncii tot mai dinamice și asigurarea eficienței în fața creșterii competiției în plan regional și internațional.

România poate să devină un pol al înaltei tehnologii în Europa. Acest lucru presupune, în afară de un nivel general mai bun, o specializare şi o hiperspecializare. Specializarea se poate obţine, de regulă, introducând un sistem educaţional de tip dual: teorie îmbinată cu practică, urmată de separarea celor două ramuri, astfel încât elevii să poată opta dacă doresc să se îndrepte spre o meserie sau dacă vor să-și continue studiile spre o zonă teoretică sau de hiperspecializare.

Cea mai drastică pierdere de competitivitate am înregistrat-o la nivel universitar, unde, din puţine universităţi, dar cu un nivel de multe ori foarte rezonabil pe care l-am avut încă în anii ’70 şi în anii ’80, s-a ajuns la o multitudine de instituții de învățământ superior, dar care, într-o măsură mare, sunt doar „furnizoare de diplome” şi nu generatoare de educaţie de nivel universitar şi de competențe, conform criteriilor de la Bologna.

În opinia mea, este nevoie de o reechilibrare a țintelor pe care le avem în raport cu învățământul și de adaptarea acestuia la cerințele unei societăți moderne. În România, încercăm încă să punem accentul pe pregătirea din sistemul preuniversitar și pe acumularea de informații din toate domeniile, în timp ce învățământul superior nu furnizează destule competențe și abilități. În schimb, în societățile occidentale învățământul preuniversitar oferă un nivel mediu de cunoștințe și libertate de opțiune, iar acumularea de competențe și specializarea provine dintr-un mediu universitar cu exigențe crescute.

Desigur, este de discutat și despre statutul dascălilor în societate. Nu poţi să ai un corp profesoral performant dacă nu ai o remuneraţie corespunzătoare. Nu poţi să aştepţi de la un profesor din mediul preuniversitar să fie foarte performant fără să fie remunerat decent. Dar acestea sunt lucruri cunoscute deja de toată lumea. Trebuie să conştientizăm faptul că a construi un sistem de educaţie performant reprezintă un lucru extrem de scump, însă este o investiție în viitor, fără de care o națiune nu poate progresa și performa.

Dacă vrem să avem o educaţie performantă, trebuie să recunoaştem că am greşit şi să începem să reconstruim întreg sistemul. Ca Președinte al României, îmi propun să organizez o asemenea dezbatere națională. Dacă reuşim să fundamentăm o analiză serioasă şi dacă ne vom propune ținte clare, atunci vom putea să schimbăm sistemul suficient de mult. Însă, din experiența mea, doresc să evidențiez un aspect: schimbările în sistemul de educație nu se pot măsura în luni sau în ani. Dacă reușim să-l așezăm pe baze funcționale, efectul se va vedea peste câteva generații. Dacă vom obţine rezultate foarte bune, în 20 de ani,ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT poate să se transforme dintr-o ţară importatoare de know-how şi de înaltă tehnologie, într-o ţară exportatoare, un veritabil hub regional de înaltă tehnologie.

În lumea modernă a globalizării, orice produs se poate cumpăra, dar educaţia nu. Educaţia se poate cumpăra pentru un individ sau pentru un grup de indivizi, dar nu se poate cumpăra pentru o națiune. Resursa umană rămâne în continuare cheia reuşitei unei naţiuni. De aceea, este nevoie de acest efort, de a  defini un sistem propriu și performant de educație.

Educația va fi o prioritate a mandatului meu de președinte.

Economia liberală: competitivitate şi prosperitate

România se află, în prezent, în faţa unei opţiuni fundamentale pentru şansele sale de dezvoltare. Într-un context dominat incertitudini şi dezechilibre, nu doar economice, ci și sociale și politice, este limpede că modernizarea României necesită nu doar paşi imediaţi, de politică economică şi reformă instituţională, ci și construirea unui nou model de dezvoltare economică, axat pe pilonii durabili ai competitivității economice, din perspectiva propriilor atuuri şi oportunităţi.

După 25 de ani de tranziție sinuoasă, de aderare europeană și post-aderare, România este, în prezent, împovărată de multiple deficite de competitivitate, a căror împletire reduce șansele unei convergențe economice rapide cu țările dezvoltate ale UE.

Economia românească pare construită, în continuare, prin şi în jurul bugetului statului. Este o stare de fapt profundă, structurală, care explică de ce cetățenii așteaptă ca atât de multe lucruri să vină de la stat sau, oricum, prin intermediul statului.

În ciuda aderării europene, România nu pare să fi făcut încă saltul la o economie de piaţă reală, modernă, similară țărilor dezvoltate, care să ne aducă prosperitatea și viaţa demnă mult aşteptate. Cultura economiei de piață încă este departe de a atinge “masa critică” atât de necesară unei economii performante, iar una din cauze este legată direct de faptul că statul ține să fie în centrul vieții românilor, și nu oricum, ci prin centralizare, clientele politice, dar și prin politici și instituții care exersează, în continuare, reflexe socialiste.

Trebuie să răsplătim munca şi să stopăm risipa banilor publici către diverse interese de scurtă durată ori populiste. Prezența României în UE nu este suficientă pentru ca românii să trăiască bine, în pofida diverselor slogane. Să trăim bine în economia de piață înseamnă, înainte de toate, să muncim bine. Avem nevoie să înţelegem această idee simplă, căci, altfel, rămân doar vorbe din şansele noastre de dezvoltare.

Pentru ca România să renască, trebuie să renască filosofia lucrului bine făcut, adică munca productivă. Esențială este redefinirea ierarhiei valorilor, adică a ansamblului de norme, reguli, idealuri, interese și atitudini sociale.

 

Liberalismul economic – libertate, prosperitate

 

Prosperitatea nu poate fi, în esenţă, decât marca liberalismului şi a economiei de piaţă. După un sfert de veac de tranziţie, a cărei menire era să lase în urmă comunismul și socialismul, cu toate defectele sale economice și morale, ale căror efecte, din nefericire, le simțim și azi, şansa modernității pentru România este legată intrinsec de politicile de dreapta, de liberalismul economic. A fi liberali nu înseamnă apartenența la un partid, ci atașamentul la anumite valori. A fi liberali înseamnă să respectăm și să încurajăm, deopotrivă, orice inițiativă legitimă, orice act creator de valoare, căci bunăstarea oamenilor este și trebuie să fie întruchiparea acțiunilor lor, iar satisfacția lucrului bine făcut trebuie să existe în orice domeniu, fie că vorbim de muncă salariată, antreprenoriat sau voluntariat.

ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT se construiește în România oamenilor liberi, care, la rândul său, este România statului de drept. Libertatea individuală este cea consfințită de domnia legii, iar oamenii au libertate atunci când se pot bucura pe deplin de proprietatea asupra roadelor muncii lor legitime. Cu cât legea este mai fragilă și arbitrariul statului mai mare, cu atât proprietatea este mai fragilă și forța sa economică este mai redusă.

În viziunea liberalismului, modernizarea României se bazează pe cinci dimensiuni fundamentale:

1) garantarea proprietății, deoarece dreptul la proprietate este instituția vitală a libertății și a economiei de piață, atunci când proprietatea este obţinută legitim şi prin respectarea legii;

2) libertatea economică, susținerea inițiativei private şi asigurarea competiţiei corecte, care sunt cele mai eficiente mijloace de creare durabilă a prosperității, prin antreprenoriat și muncă productivă, nu prin mecanisme sociale specifice statului asistențial care asigură, în fapt, minimul necesar traiului;

3) industria competitivă şi agricultura modernă, care să creeze valoare adăugată, pentru ca românii să aibă locuri de muncă, stabile şi bine remunerate;

4) protejarea avuției naționale, prin valorificarea inteligentă a potențialului de resurse naturale, în condiții lipsite de riscuri pentru mediul natural;

5) politici și sisteme publice sustenabile, astfel încât între stat și cetățean să existe exigențele unui parteneriat, cu drepturi și obligații reciproce, care să însemne acces liber şi egal la educaţie, sănătate, muncă etc., pentru a oferi românilor o viaţă demnă.

În centrul tuturor preocupărilor noastre este individul, cetățeanul, cu drepturile și libertățile sale. În viziunea dreptei românești, fiecare persoană contează în egală măsură, căci dreapta nu-și propune să egalizeze și să uniformizeze indivizii așa cum fac doctrinele de stânga. Cetățeanul este reperul ultim al oricărei schimbări sociale, căci societatea nu este o masă amorfă, ci înseamnă indivizi și cooperare socială între aceștia, iar progresul societății vine odată cu progresul fiecărei persoane.

Liberalismul și politicile economice de dreapta vor conduce la dezvoltarea clasei de mijloc în România, aceasta fiind coloana vertebrală a unei națiuni și cel mai elocvent criteriu de prosperitate a unei societăți. Potrivit unor studii, numai circa 10% dintre cetățenii români pot fi asimilați clasei de mijloc, în timp ce această importantă categorie socială reprezintă – așa cum este firesc – majoritatea în națiunile dezvoltate. O clasă de mijloc puternică și extinsă este și soluția pentru reducerea dezechilibrelor sociale, căci cea mai durabilă protecție socială o face tocmai creșterea economică sănătoasă.

Atât în economie, cât și în societate, statul aflat în slujba cetățenilor este cel care guvernează prin strategii economice și politici publice pentru bunăstarea tuturor, nu doar pentru birocrația statală sau pentru diverse grupuri de interese ce gravitează în jurul unor politicieni, care au “căpușat” clientelar statul și intervin în procesele de decizie publică.

În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, politicile publice vor fi protejate față de orice ingerințe sau partizanate, astfel încât în ansamblul deciziilor de importanță strategică sau tactică să guverneze exclusiv logica interesului național și a interesului cetățeanului. ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT presupune implementarea conceptului de bună guvernare.

A guverna bine înseamnă a guverna în interesul națiunii, iar conceptul de bună guvernare este legat de principiile liberale: a nu face discriminare, prin politici care dau avantaje unora și dezavantaje altora, a nu stabili taxe și impozite pentru anumite grupuri de persoane, iar subvenții pentru altele.

Deși militează pentru egalitate, politica de stânga este una a privilegiilor și discriminării: într-un fel îi tratează pe salariați și altfel pe patroni, într-un fel pe investitorii autohtoni și altfel pe cei străini, într-un fel pe cei mai nevoiași și altfel pe cei mai puțin nevoiași. Prin politici selective și redistribuirea avuției, stânga politică susține, de fapt, egalitarismul și nu egalitatea (de șanse).

Aşa cum, în economia de piață, întreprinzătorii sunt în slujba consumatorilor serviciilor lor, tot aşa, într-o democraţie respectabilă, politicienii şi organismele statului trebuie să lucreze în slujba cetăţenilor.

 

ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT presupune ca statul să fie la dispoziția oamenilor, și nu oamenii să fie la dispoziția statului.

 

Modelul liberal de dezvoltare: convergență economică și modernizare instituțională

 

După 1990, paradigma dezvoltării economice a fost relativizată – dacă nu chiar subordonată – de paradigma democrației politice. În pofida progreselor rapide impuse de noile exigențe democratice, tranziția economică a consemnat totuși ezitări, eșecuri, amânări, deturnări de la scopul inițial, nefiind rezolvate problemele structurale și instituționale ale economiei românești.

România a exersat succesiv, aproape ciclic, diferite politici de creștere economică, însă niciodată o strategie pentru dezvoltare economică, un model de dezvoltare axat pe principiile liberalismului și pe pilonii competitivității economice. Construirea unui proiect de țară pentru România europeană din viitorul apropiat înseamnă să putem privi în viitorul mai îndepărtat, astfel încât țintele economice și instituționale să fie mijloacele și nu scopurile modernizării României.

Astăzi, România se află în fața unei noi etape, a treia etapă, de consacrare a unor schimbări esențiale în istoria post-decembristă. Momentul devenirii noastre istorice este foarte important, pentru că:

– în primul rând, tranziția a consemnat transformări instituționale majore “în litera” economiei de piață, dar și rezistență la schimbare “în spiritul” acesteia;

– în al doilea rând, aderarea europeană a generat următorul val de schimbare instituțională cu traiect predefinit. Însă, prin ea însăși, aderarea europeană asigură doar cadrul, nu și ingredientele prosperității economice;

– în al treilea rând, etapa actuală, de post-aderare, este cea care deschide cu adevărat dezideratul convergenței economice, ceea ce reclamă o opțiune fundamentală asupra oportunităților de dezvoltare ale României.

România prosperă nu poate fi decât rezultatul unui model liberal de dezvoltare, ancorat puternic în instituțiile economiei de piață, bazat pe surse sustenabile de dezvoltare care aduc valoare adăugată, valorifică oportunităţi şi generează avantaje competitive pentru România.

În acest sens, modelul liberal de dezvoltare este modelul competitivității economice, care rezultă din îmbinarea a două paradigme cumulative:

1) paradigma economică pro-activă, ca paradigmă a relansării şi creşterii economice sănătoase, pe fondul reformelor de creștere a competitivității;

2) paradigma modernizării instituţionale, ca paradigmă a exigenţelor instituţionale comunitare, în conformitate cu valorile politice şi culturale europene.

În esenţă, ambele paradigme marchează convergent regândirea rolului statului, prin restrângerea prezenţei sale în economie şi întărirea prezenței sale instituționale, prin rolul său definitoriu de garant al drepturilor constituţionale, al echităţii şi al bunei funcţionări a economiei de piaţă. Numai astfel, în ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT vom obține dezvoltarea unui sector privat puternic, autonom faţă de puterile politice, capabil să genereze prosperitate şi să dinamizeze inclusiv reformele din sfera sectorului public.

Acest cadru economic-instituțional indică direcțiile strategice ale modelului liberal de dezvoltare: model economic centrat pe investiţii şi competitivitate, fonduri europene şi dezvoltarea infrastructurii, dezvoltare regională şi administraţie publică centrată pe cetăţean și modernizarea sistemelor publice: educaţie, sănătate, pensii.România nu-și mai poate permite să mai întrețină ineficiența, nici în termeni financiari, nici instituționali. Prioritatea absolută a ROMÂNIEI LUCRULUI BINE FĂCUT trebuie să fie stimularea actorilor economici performanţi, care aşteaptă de la stat un semnal pozitiv, unul în favoarea performanței economice, a iniţiativei private, a unei dezvoltări durabile.

Obiectivul fundamental al convergenței economice nu poate fi deplin fructificat în absența celui de-al doilea deziderat: maturizarea și modernizarea instituțională. Acesta înseamnă că, în etapa post-aderare, România trebuie să găsească forța de a părăsi ciclul „politicilor asistate”, cu puseuri reformiste ancorate fie financiar-internațional, fie instituțional-european. Cred că a venit cu adevărat vremea maturității, a schimbărilor de paradigmă și a reformelor duse la capăt.

Poate că, în acest sens, cea mai importantă probă este aderarea României la zona euro, care trebuie să însemne, pentru anii următori, o adevărată ancoră pentru disciplinarea politicilor economice, pentru predictibilitate și accelerarea creșterii economice. Odată așezată pe culoarul monedei unice, economia României va fi „forțată” să își însușească rapid și mult mai profund lecția esențială a competitivității, pentru consolidarea convergenței.

În privința convergenței economice reale, România se găsește în prezent la cca. 54% față de media PIB real/locuitor (exprimat prin puterea de cumpărare), cu prognoze favorabile de a atinge cca. 65% din media europeană la orizontul adoptării euro. Însă prognozele economice tocmai ce au fost bulversate, la mijlocul acestui an, după două trimestre consecutive de scădere economică. Abia în 2014, și numai prin stoparea proaspetei „recesiuni tehnice”, avem șansa de a reveni la nivelul PIB real din 2008. Față de acum 6 ani, practic România a bătut pasul pe loc în privința performanțelor economice reale.

O creștere economică bazată pe competitivitate va fi o creștere sănătoasă, sustenabilă, care se va vedea nu doar în statistici, ci mai ales în bunăstarea vieții de zi cu zi a oamenilorROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT va aduce românilor prosperitate reală și durabilă, nu o creștere fantomatică, bazată pe explozia consumului pe termen scurt sau pe aportul exclusiv al expansiunii bugetare, prin cercul vicios al deficitului bugetar și datoriei publice.

Primul semn de responsabilitate pentru dezvoltarea ROMÂNIEI LUCRULUI BINE FĂCUT este să renunțăm la capcana politicilor prociclicePe de o parte, să nu mai facem deficite bugetare în anii de boom economic, așa cum a fost cazul deficitelor record din anii de dinaintea crizei. Pe de altă parte, să nu introducem impozite în anii de criză sau atunci când economia își caută culoarul relansării și al consolidării, așa cum este cazul impozitelor și accizelor recent introduse.

În această etapă post-aderare, voi susține strategiile prin care România va avansa consistent pe calea convergenței economice reale, odată ce criteriul major al tuturor politicilor publice va deveni competitivitatea.

În clasamentul competitivității globale, România încă deține poziții dintre cele mai dezavantajoasepentru: impozitarea muncii și efectele impozitării asupra investițiilor, rata de cuprindere în educația primară, risipa banilor publici, discreționarism guvernamental, corupția și încrederea publică în politicieni, dar și capacitatea de a ne păstra în țară talentele profesionale. Doar România și Bulgaria fac parte din stadiul 2 de dezvoltare, cea bazată pe eficiență, în timp ce majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est sunt în stadiul de tranziție către dezvoltarea bazată pe inovare.

Devine astfel limpede că modelul de dezvoltare al ROMÂNIEI LUCRULUI BINE FĂCUT trebuie să însemne mai multă economie de piață, politici publice stimulative, care să genereze acumulare de capital și investiții, locuri de muncă productive și antreprenoriat inovativ, capital uman performant și tehnologie avansată, instituții de calitate pentru mediul de afaceri, dar și cât mai puține bariere administrative și birocratice în calea liberei inițiative, a activității economice în general.

 

Economia liberală, economia afacerilor: pilonii modelului de dezvoltare

 

ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT va fi competitivă odată ce vom îmbunătăți calitatea instituțională a mediului de afaceri. În ecuația competitivității, contează în mod esențial anumiți factori instituționali și administrativi care afectează funcționarea mediului de afaceri: birocrația, corupția, ușurința de a iniția sau de a închide o afacere, reglementările fiscale și economice. Economia liberală este economia afacerilor, iar soluțiile trebuie căutate în susținerea mediului de afaceri, a capitalului românesc, a întreprinderilor mici și mijlocii. Aici este sursa adevărată a locurilor de muncă pe care românii le așteaptă, locuri de muncă stabile și bine plătite, care să extindă rapid clasa de mijloc.

Calitatea instituțională a mediului de afaceri comportă încă decalaje majore în comparație cu țările UE, în special în privința a trei factori instituționali: protejarea proprietății, corupția și plata impozitelor. După cicluri întregi de declarații și probe reformiste, România este în continuare o campioană europeană în privința birocraţiei şi a costurilor cu actele și autorizațiile administrative.

În ultimii 10 ani, Codul Fiscal a fost modificat de peste 100 de ori, iar regimul juridic al investițiilor străine directe a suferit 15 schimbări.

Așa cum corect invocă mediul de afaceri, performanța economică necesită reguli bune pe termen lung, adică predictibilitate fiscală și legislativă. În absența acestor condiții elementare, întreprinzătorii nu pot planifica nimic, nici formarea capitalului, nici investițiile și crearea de noi locuri de muncă, iar economia stă în blocaj și pierde oportunități, în așteptarea unor vremuri mai bune.

Consider că industria și energia trebuie să devină vectori constanți ai competitivității economiei României, prin investiții susținute și mediu concurențial. O politică industrială coerentă trebuie să facă din industria românească un veritabil actor european. „O politică industrială pentru era globalizării”, conform Strategiei Europa 2020, înseamnă abordarea întregului lanţ valoric, de la infrastructură şi materii prime până la serviciile post-vânzare, pentru a obține un sistem industrial puternic și inovativ, diversificat şi competitiv. În același timp, printr-o strategie energetică ambițioasă, una reală – nu doar clamată – ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT are toate atuurile pentru a deveni un veritabil pol energetic regional. Dacă vom fructifica toate oportunitățile economice și geostrategice, inclusiv prin diversificarea surselor, țara noastră se poate plasa durabil și eficient pe harta energetică regională.

ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT înseamnă și agricultură performantă, care necesită, de asemenea, industrializare, capitalizare și competitivitate. România nu-şi mai permite greşeli în defavoarea fermierului român. Nu este suficient să conştientizăm faptul că avem un potenţial agricol imens, ci trebuie să valorificăm în mod real acest avantaj, și nu doar conjunctural, în funcție de starea vremii, ci ca sursă constantă de creștere economică. În viziunea mea, dezvoltarea agriculturii înseamnă scoaterea agricultorului român din agricultura de subzistență, care trebuie să devină o afacere ca toate celelalte. Prin capitalizare, agricultorul român își va putea dezvolta potențialul de adevărat fermier european.

Industrializarea agriculturii este esențială pentru echilibrarea balanței ocupării forței de muncă. Decalajele de competitivitate ale României sunt evidente fie și numai dacă invocăm decalajele de structură economică. Suntem pe primul loc în privința populației ocupate în agricultură din UE și suntem pe ultimele locuri în ceea ce privește populația ocupată în sfera serviciilor. Așadar, în legătură cu piața muncii, suntem încă departe de a fi parcurs ajustările în direcția unei structuri economice competitive.

Absorbția fondurilor europene trebuie să fie prioritatea zero a oricărei guvernări. O economie lipsită de capital este obligată să fructifice șansele dezvoltării durabile cu bani europeni. În această privință, ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT nu are doar datoria de a înzestra contabil bugetul cu fonduri de cofinanțare pentru proiectele europene, ci să creeze capacitate instituțională și administrativă pentru ca proiectele de dezvoltare să fie concretizate financiar și economic.

Dezvoltarea pieței de capital și a sistemului financiar, în general, este o altă direcție strategică a modelului liberal de dezvoltare, una menită să mobilizeze capitalul investițional și să asigure accesul eficient și facil al investitorilor străini la piața locală. Actualmente, piața de capital din România rămâne una dintre cele mai reduse din UE. Tocmai în acest sens, consider o prioritate înlăturarea tuturor barierelor ce inhibă dezvoltarea pieței de capital. De exemplu, prin reclasificarea pieței de capital din România de la piață de frontieră la piață emergentă, s-ar obține beneficii certe în materie de capital și investiții.

ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT își va dezvolta infrastructura financiară necesară susținerii IMM-urilor. În ultimă instanță, nu banii sunt problema, ci calitatea politicilor prin care urmărim atragerea lor.

Consider că politica economică trebuie să se facă în primul rând pentru economie, adică pentru cetățeni și nu pentru politicieni (pentru câștigurile electorale ale acestora).

Agricultură performantă și dezvoltarea satului românesc

România a făcut pași importanți în spațiul integrării europene, însă agricultura și satul românesc au resimțit cele mai modeste progrese, căci saltul spre modernizare încă întârzie să apară. În această privință, în care agricultura și problemele satului românesc aproape că par îngemănate, România are nevoie de o viziune integrată, care să formuleze priorități și direcții de dezvoltare. După un sfert de secol de reforme și miliarde de euro cheltuiţi, prosperitatea întârzie să apară în satul românesc. El încă mai reprezintă o a doua Românie, desprinsă parcă din alt secol, dominată de sărăcie şi dependentă cvasitotal de asistența statului.Satul românesc va renaște însă nu doar odată cu agricultura, pentru că satul trebuie să însemne și altceva, adică mici industrii, ferme familiale, oamenii cu viziune şi iniţiativă, întreprinzători rurali capabili să utilizeze tehnologii performante, să dezvolte avantajele competitive pe care România le are în acest sector.

În viziunea dreptei românești, modernizarea sectorului agro-rural este de interes național. Pentru ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, reformarea exploataţiilor agricole, modernizarea spaţiului rural şi deblocarea potenţialului său economic, precum și simplificarea administrativă constituie direcţii clare care vor aduce și beneficiile așteptate. Nu este suficient să conştientizăm că avem un potenţial agricol imens, ci trebuie să facem ca agricultorul român să devină un pion important în arhitectura economiei românești. Este vitală transfomarea agriculturii româneşti într-un motor de creştere economică, prin crearea de locuri de muncă pentru populaţia din mediul rural și prin susținerea performanței și a veniturilor agricultorilor.

Pasul esențial care ar urni agricultura pe calea modernizării europene este rezolvarea durabilă a problemei proprietății. Performanța economică a agriculturii românești va crește proporțional cu consolidarea regimului de proprietate funciarăROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT începe cu definirea și recunoașterea clară a proprietății, care să ofere oamenilor stimulente economice și perspective de dezvoltare.

În concepția mea, nu structura polarizată a proprietăţii funciare a constituit obstacolul major în dezvoltarea agriculturii, ci lipsa voinţei politice de a clarifica legislativ, la timp şi în mod neutru, dreptul de proprietate. Din această cauză, s-a întârziat procesul natural de creare a pieţelor în acest domeniu, de la cea a creditării, la cea a asigurărilor, a garanţiilor funciare etc., iar agricultura a devenit eficientă aproape doar în privința marilor ferme. Tocmai de aceea avem nevoie să încurajăm, într-un cadru instituțional tranparent, cooperarea fermierilor și a proprietarilor de terenuri agricole.

Pentru o agricultură performantă, lucrările de cadastru trebuie finalizate cu celeritate. În această privință, autoritățile locale trebuie să aibă un rol determinant, nu doar în a urgenta procedurile birocratice legate de reglementarea proprietății, ci și în implicarea pentru rezolvarea eficientă a litigiilor privind proprietatea. În același timp, politica agrară nu trebuie să interfereze cu piața funciară, ci să elimine excesul de reglementare și birocratizare. ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT înseamnă, în mod necesar, un cadru legislativ care să reglementeze piaţa funciară într-o formă coerentă, unitară și simplificată.

Odată cu rezolvarea contextului instituțional de reglementare și proprietate, atunci piața, cadrul competitiv și performanțele economice vor deveni factorii definitorii care vor optimiza raporturile dintre mica și marea exploatație agricolă. În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, mica exploatație agricolă trebuie să înceteze a mai fi doar mijloc informal de protecție socială, ci trebuie să genereze motivație economică și răsplată pe măsura performanțelor comerciale.

Actualmente, populația ocupată în agricultura României reprezintă peste 29%, comparativ cu o medie europeană de circa 5%, ceea ce ilustrează un imens dezechilibru structural, precum și indiciul unei productivități a muncii foarte scăzute. În același timp, importante suprafeţe agricole rămân încă necultivate, în timp ce pe piaţa naţională, europeană şi mondială cererea de produse alimentare crește în continuare. Va fi foarte greu de susţinut pe viitor, atât din punct de vedere politic, cât şi economic, o asemenea situație care nu încurajează cultivarea terenurilor agricole și mai ales gruparea lor în parcele atractive și eficiente din punct de vedere economic.

Un asemenea cerc vicios atrage atenția asupra adevăratei priorități investiționale: industrializarea agriculturii și modernizarea infrastructurii rurale, astfel încât și agricultura românească să poată deveni o afacere profitabilă în condiții civilizate.

În viziunea mea, cred că se cuvine să ne concentrăm atenția asupra potențialului exploatațiilor familiale de tip comercial. Este indispensabilă crearea și dezvoltarea unei infrastructuri de piaţă moderne, în deplin acord cu modelul european, dar adaptată eficient la specificul gospodăriei ţărăneşti. Trebuie să folosim resursele din cercetare pentru crearea unor modele de funcţionare locală a pieţelor, având ca punct de pornire centrele de tranzacţionare existente. Astfel, vom putea configura un sistem naţional eficient, dinamic şi adaptat specificităţilor locale pentru colectarea şi depozitarea produselor din gospodăriile ţărăneşti.

În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, o agricultură performantă necesită adaptarea la condiţiile dinamice ale Politicii Agricole Comune. România trebuie să se armonizeze în funcţie de Politica Agricolă Comună, însă într-o manieră benefică intereselor românești, astfel încât activitatea fermierului român să devină competitivă, iar dezvoltarea spaţiului rural să devină reală și durabilă.

Agricultura performantă în România necesită sisteme moderne de irigații. În această privință, este absolut necesară modernizarea infrastructurii de irigaţii din fonduri structurale în perioada 2014-2020. În același timp, întreţinerea sistemelor vechi este costisitoare pe termen lung atât pentru agricultori, cât şi pentru stat, ceea ce conduce la creşterea costurilor pentru agricultori. Tocmai de aceea, statul trebuie să sprijine, prin toate tipurile de instrumente – fiscale, legislative, financiare – atragerea de investiții majore în agricultură, căci competitivitatea agriculturii trebuie să se bazeze pe capitalizare și acces facil al agricultorilor la finanțare.

România are nevoie de o poziție politică implicată în privința agriculturii, în legătură cu șansele de dezvoltare competitivă ale agriculturii românești. La nivel european, avem nevoie să apărăm și să promovăm interesele agriculturii românești, nu doar în legătură cu noua concepție financiară a Politicii Agricole Comune, ci în orice privință care poate fi benefică fermierilor români.România dispune de întreg potențialul pentru a deveni una din principalele forțe ale agriculturii europene.

România poate deveni numărul 1 în UE în privința agriculturii ecologice. Piața europeană ne oferă largi oportunități, mai ales că produsele românești încep să fie recunoscute și premiate la diverse târguri europene. Avem însă nevoie să dezvoltăm susținut partea de procesare și comercializare, prin promovare continuă și inventivă. Agricultura ecologică și produsele tradiționale merită să devină veritabile mărci înregistrate ale performanțelor românești.

În perioada următoare, aferentă ciclului 2014-2020, agricultura trebuie să treacă la o etapa superioară în dezvoltarea ei, prin revigorarea ramurilor procesatoare ale industriei alimentare, prin sporirea competitivității economice a exploatațiilor familiale de tip comercial, prin întărirea rolului organizațiilor profesionale și interprofesionale din sfera agro-alimentară, prin refacerea lanțului valoric al activității economice din domeniul agriculturii și industriei alimentare.

Prin implementarea Programului Național pentru Dezvoltare Rurală, dar și în contextul unor ani agricoli buni, performanțele agriculturii s-au îmbunătățit treptat. Însă, la nivelul satului românescnu s-au simțit schimbări majore, progrese comparabile cu cele din agricultură. Dimpotrivă chiar, calitatea vieții stagnează sau chiar este în scădere în mediul rural, media de vârstă a oamenilor de la țară a crescut. Populația rurală a României are cea mai ridicată pondere în totalul populației dintre toate țările UE, aproape 45%. Astăzi, aproape 60% din agricultori au vârste de peste 60 de ani și dețin peste 25% din terenul agricol al României, ceea ce atrage atenția asupra unei probleme majore a politicii agricole românești din perspectiva resurelor umane din spațiul rural. În multe locuri, câmpurile și lanurile sunt mai frumoase și mai îngrijite decât satul românesc. De aceea, politica agricolă românească trebuie să cuprindă și priorități dedicate satului românesc.

Satul românesc a fost întotdeauna un izvor de cultură şi civilizaţie, dar evoluțiile economice și lipsa unei consecvențe a priorităților nu i-au permis să ţină pasul cu ritmul modernizărilor actuale. În acest sens, investițiile în infrastructura rurală, de la cea școlară și până la utilitățile publice, vor trebui să fie primul semn clar de modernizare a satului românesc.

Infrastructura ca instrument al europenizării României

Ca Președinte al României, îmi propun să construiesc o dezbatere și un consens pe termen lung în ceea ce privește prioritățile infrastructurii naționale. Nu este acceptabil ca aceste priorități să se schimbe de la o guvernare la alta, în funcție de interese conjuncturale sau de presiuni locale, de miniștri nominalizați și de forța lor în guvernare, în timp ce constatăm că au trecut 20 de ani fără un avans semnificativ în domeniul modernizării marii infrastructuri. Am în vedere aici, în primul rând, sistemul național de autostrăzi și aeroporturile.

Conectarea la Europa și la lumea occidentală nu înseamnă doar instituții politice și apartenența la organisme internaționale, ci cunoaște o expresie practică în ceea ce înseamnă infrastructura de transport. Construcția de autostrăzi, la fel ca reforma sistemelor publice, face parte din setul de obiective și deziderate cărora li s-a recunoscut mereu necesitatea în teorie, dar în cazul cărora s-a construit prea puțin în ultimii 25 de ani. Absența unei infrastructuri funcționale, care să lege România de celelalte state europene, riscă să lase țara noastră la periferia Uniunii Europene și reprezintă un impediment serios în dezvoltare, atragerea de investiții, promovarea turismului și culturii etc.

România trebuie să-și stabilească prioritățile de infrastructură, pornind de la necesități și ținând cont de sursele posibile de finanțare. În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, kilometrii de autostradă nu rămân pe hârtie, ci sunt construiți, contractele sunt încheiate corect, nu în detrimentul statului român, iar termenele de finalizare sunt respectate. În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, există opțiuni diverse de transport accesibile și eficiente, nu costisitoare și în condiții de proastă calitate.

Voi solicita partidelor politice să convină asupra realizării și să-și asume un master plan de transport pe o perioadă de 10 ani care ar trebui să cuprindă:

– construirea principalelor axe de autostrăzi ale României și o etapizare a acestora;

– realizarea unei linii feroviare de mare viteză pe teritoriul țării noastre;

– asigurarea unui transport aerian performant și accesibil, prin continuarea implementării programelor strategice de dezvoltare aferente aeroporturilor în rețeaua de transport europeană;

– dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de aeroporturi regionale;

– promovarea transportului maritim și pe căile navigabile interioare.

După ani de „inovații și căutări” care au lăsat România în urmă în comparație cu alte state foste comuniste, va trebui să alegem un drum de urmat, care să răspundă realităților românești și care să nu fie doar o opțiune politică de moment, ci una națională.

Regionalizarea şi descentralizarea ca vectori ai modernizării

Ca Președinte al României, voi relua temele regionalizării și descentralizării. În 2014, încercarea de a construi un mare proiect național pe tema regionalizării a eșuat, pe de-o parte datorită destrămării alianței politice aflate la guvernare, pe de altă parte, ca urmare a unei viziuni extrem de simplificatoare a actorilor implicați în acest proces. Dezbaterea asupra regionalizării, atât cât a existat, s-a centrat mai degrabă în jurul unor proiecții politice și a răspuns unor preocupări legate de împărțirea influenței diferitelor partide și grupuri în administrațiile locale. Nu întâmplător, subiectele aflate în contradicție s-au rezumat la numărul regiunilor, la posibilele lor capitale și la mecanismele de alegere a structurilor de conducere regionale. Totul a culminat cu declanșarea unor controverse legate strict de interese locale, cum ar fi jurisdicția asupra porturilor sau a poliției.

Nu avem, până în momentul de față, o analiză realistă asupra consecințelor descentralizării în România, proces care durează de 20 de ani. Este un proces pozitiv fără de care, de exemplu, dezvoltarea unor orașe ca Sibiul, pe care l-am condus, nu s-ar fi putut produce. Dar aceste evoluții pozitive nu au fost liniare la nivelul întregii Românii. În multe locuri, descentralizarea financiară a însemnat mai degrabă adâncirea inegalităților de dezvoltare, decât armonizarea la nivel regional sau național. Această temă merită un proces de reflecție națională, proces pe care îl poate conduce Președintele României.

În același timp, discuția asupra procesului de regionalizare a pornit fără obiective și evaluări foarte clare. S-au încetățenit câteva stereotipuri: de pildă, că regionalizarea este cerută de Uniunea Europeană, ceea ce nu este adevărat, statele europene având modele administrative diferite; sau că regionalizarea este condiția pentru o mai bună absorbție a fondurilor europene, lucru care s-a demonstrat, de exemplu, în Polonia, dar care nu este neapărat obligatoriu dacă regionalizarea nu este însoțită de politici publice consistente.

Până la urmă, totul s-a limitat la o dezbatere despre cine și cum își adjudecă beneficiile politice ale unei reorganizări administrativ-teritoriale.

Ca Președinte al României, voi susține reluarea unei discuții serioase cu privire la regionalizare și descentralizare. Actuala împărțire administrativ-teritorială a României datează din perioada comunistă și transformările prin care a trecut nu i-au alterat fondul.

În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, proiectul de regionalizare-descentralizare reprezintă o nouă viziune asupra statului român şi a organizării administrativ teritoriale, proces care presupune realizarea unui transfer structural de amploare de servicii publice, competenţe şi fonduri din subordinea autorităţilor centrale, reprezentate de guvern, ministere şi agenţii naţionale, în subordinea autorităţilor locale, respectiv consilii regionale, judeţene şi locale. Prin componenta de regionalizare, procesul necesită modificarea structurii administrativ-teritoriale a țării prin înfiinţarea regiunilor administrative. Ca urmare, organizarea administrativă a statul român ar trece de la trei la patru nivele: (1) central; (2) regional; (3) judeţean; (4) local.

Ținta acestui proces trebuie să fie, pe de-o parte, eliminarea decalajelor de dezvoltare, iar pe de altă parte, determinarea unui efect de antrenare a întregii economii.  Experienţa mea personală în administrație îmi arată că practica descentralizării din România nu are nimic de-a face cu principiile dezvoltării regionale. Creşterea bugetelor locale a avut, însă, ca efect investiţii masive în infrastructura la nivel local, cum ar fi reţelele de apă şi canalizare şi infrastructura rutieră. Deşi aceste investiţii conduc la creşterea calităţii vieţii locuitorilor din zonele respective, efectul de antrenare asupra întregii economii este foarte slab, mai puţin de 7% din variaţia PIB pe locuitor fiind explicabilă prin această variabilă.

De asemenea, discuția asupra regionalizării și descentralizării nu va putea evita o analiză în profunzime asupra structurii administrative a României. Ne place sau nu, în ultimii ani s-a demonstrat lipsa de viabilitate a unor unități administrativ-teritoriale mici, temă de discuție care va trebui să devină subiectul unui consens între partidele politice din România.

Parcursul european al Republicii Moldova ca prioritate națională

Ca Președinte al României, îmi propun să construiesc un consens politic și social pentru a fixa ca prioritate națională parcursul european al Republicii Moldova, care a fost și va rămâne o temă majoră a României în context european. Comuniunea de limbă, istorie, civilizație și cultură fac din relația României cu Republica Moldova un episod unic la nivel european. Indiferent de culoarea politică a guvernării de la București, România are o datorie față de cetățenii de dincolo de Prut, derivată tocmai din această relație specială. Acordarea cetățeniei române pentru aceștia este consecința firească a unei asemenea asumări.

Un parteneriat strategic pentru aducerea Republicii Moldova în spațiul european este, de aceea, un imperativ politic major. Toți președinții și toate guvernele României au subliniat acest aspect, chiar dacă implementarea acestui deziderat a avut grade diferite de succes.

Republica Moldova este grevată în parcursul ei european de așa numitul „conflict înghețat” din Transnistria. Chiar dacă nu face parte din formatul „5 plus 2” de negocieri, România va trebui să militeze pentru ca nicio variantă de soluționare a conflictului să nu greveze asupra parcursului european al Republicii Moldova. Totodată, în negocierile privind parcursul european al Chișinăului, obiectivul aderării la UE nu trebuie să fie pus în balanță cu „dosarul transnistrean” și nici condiționat de acesta.

Drumul european al Republicii Moldova este încă lung, fără garanții formale de aderare la UE, de aceea eforturile viitorului Președinte al României trebuie să fie susținute și perseverente.

Există două tipuri de declarații publice privind Republica Moldova. Pe de-o parte, angajamentul ferm al Bucureștiului de a sprijini Chișinăul în drumul său european iar, pe de alta, ideea reunificării celor două state. Ar fi o eroare să le considerăm drept contradictorii. Avem, în acest moment, ca proiect politic asumat unanim – Președinție, Guvern, Parlament – ideea de sprijin european pentru Chișinău.

A pune „reunificarea” împotriva „integrării” e greșit și inutil. „Reunificarea” este alternativa pe care doar Bucureștiul o poate oferi și doar Chișinăul o poate accepta și beneficia de ea. Dacă cetățenii Republicii Moldova nu doresc reunificarea, nimeni nu îi poate forța, iar dacă o doresc, nimeni nu îi poate opri să o facă. Aceasta este consecința ultimă a relației speciale dintre cele două state.

Bătălia politică internă nu trebuie să împiedice elitele României să gândească relația cu Republica Moldova, în perspectivă post- sau ne- electorală, mai cu seamă dacă parcursul european al vecinilor de peste Prut se va încetini sau va fi blocat. La baza oricărui proiect major trebuie să existe un consens care trebuie construit, la nivelul societății, al clasei politice, al instituțiilor statului, Parlamentului etc. Președintele României va trebui să aibă un rol determinant în acest proces.

Singurul proiect de țară alRomâniei care a reușit a fost desemnarea integrării europene și euroatlantice ca obiectiv strategic național, iar reușita s-a datorat faptului că acest consens a funcționat, fie și tacit, pe trei paliere:

– consens societal (societatea civilă sub impulsul Academiei Române);

– consens politic la nivel de partide;

– consens la nivelul instituțiilor fundamentale (Președinție, Guvern, Parlament etc.);

– instituționalizarea proiectului (construcție instituțională care să dureze mai mult decât un ciclu electoral) și asumarea lui dincolo de culoarea de partid.

Aceasta a fost esența „Pactului de la Snagov”, inițiat și patronat la începutul anilor ‘90 de către Academia Română, semnat de toate partidele politice și asumat politic și social. Decizia strategică de a urma calea integrării în NATO și UE a fost primul proiect de țară, vizionar și coerent, al României democratice. Adoptat într-o conjunctură internațională prielnică, el a fost, în mod categoric, produsul voinței politice bine cumpănite a societății românești în ansamblul său. Existau și atunci tensiuni și animozități politice, dar s-a reușit consensul în numele interesului național.

Atât timp cât nu se va declanșa un proces similar în privința raportării României la Republica Moldova – poate tot sub egida Academiei Romane –  ne putem aștepta ca dezbaterile pe această temă să se desfășoare în continuare sub semnul improvizației.

Ca Președinte al României, nevoia de a construi un „nou Snagov” pentru societatea românească va fi cadrul în care îmi voi asuma problematica Republicii Moldova.

Investiția în sănătate – o investiție în viitor

Deși considerat invariabil drept prioritate, domeniul sănătății nu s-a bucurat de o gestionare unitară în timp. Absența unui cadru strategic stabil a făcut ca sectorul serviciilor de sănătate să fie afectat de schimbările politice frecvente. A lipsit în toți acești ani o abordare coerentă și un acord asupra modului în care vrem să arate sistemul sanitar din România pe termen lung, dincolo de granițele politicului. România are nevoie de punerea în aplicare cât mai rapidă a unei strategii naționale de sănătate care să privească investiția în sănătate ca pe o investiție în viitor, în vigoarea, energia și, implicit, prosperitatea națiunii.

Ca președinte, voi insista ca sănătatea să fie tratată ca un factor cheie de dezvoltare, ca o resursă pe termen lung și nu ca o povară. O națiune cu oameni care au probleme de sănătate din ce în ce mai diverse, cu un sistem sanitar nemulțumitor, incapabil să răspundă nevoilor de sănătate și ineficient din punctul de vedere al cheltuirii banilor publici nu poate fi o națiune sănătoasă, cu speranță și nici cu adevărat prosperă. Îmbunătățirea stării de sănătate a populației, care se va reflecta în creșterea speranței de viață, prevenirea și reducerea îmbolnăvirilor, va avea un impact economic și social semnificativ. Investiția în sănătate înseamnă investiția în educație pentru sănătate, în resursele umane și în infrastructura sanitară.

În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, pacientul va fi cu adevărat în centrul sistemului, va știi clar care îi sunt drepturile, ce servicii primește pentru ceea ce plătește, iar personalul medical va fi tratat cu respect și salarizat pe măsură. În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, banii publici, și așa insuficienți, nu vor mai fi risipiți pe servicii ineficiente, ci vor fi direcționați corect, în așa fel încât problemele de sănătate să fie rezolvate cât mai aproape de pacient și în modul cel mai eficient din punctul de vedere al costurilor. În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, spitalele vor avea un management performant, nu politizat. În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, vor funcționa două principii fundamentale: medicina bazată pe dovezi și sănătate în toate politicile.

Regulile jocului trebuie schimbate profund și în sistemul sanitar.

Ca mediator între factorii de decizie din sfera sănătății publice și societate, Președintele României este dator să cunoască marile probleme de sănătate publică și felul în care decidenții politici răspund la acestea.Ca un principiu fundamental, consider că prevenția trebuie să fie preocuparea zero în abordarea asupra sănătății publice. Pornesc de la convingerea că înțelegerea și conștientizarea importanței prevenției încă din copilărie, educația pentru sănătate și adoptarea unor comportamente și a unui stil de viață sănătos vor avea, pe termen lung, un impact major asupra îmbunătățirii stării de sănătate și creșterii speranței de viață în România. În societatea modernă, cele mai răspândite boli (boli cardiovasculare și cerebrovasculare, diabetul, unele forme de cancer) sunt evitabile prin prevenție. De aceea, voi încuraja crearea unui amplu proiect național de educație în scopul prevenției, care să aducă la un loc reprezentanții autorităților cu responsabilități conexe din domeniile sănătății, muncii și protecției sociale, alimentației, educației, ai organizațiilor nonguvernamentale specifice, ai asociațiilor profesionale ale personalului medical și care să beneficieze de un capitol de finanțare separat, cu proiecție multianuală.

O schimbare de abordare este necesară și în relația pacientului cu sistemul sanitar, precum și în interiorul sistemului sanitar. De-a lungul anilor, sistemul de sănătate s-a dezvoltat în mod dezechilibrat. Accesarea lui la nivel spitalicesc – trecând peste medicina de familie și de ambulator de specialitate – a devenit o practică frecventă. Creșterea de la an la an a fondurilor alocate spitalelor nu s-a reflectat direct proporțional în creșterea calității serviciilor medicale sau îmbunătățirea stării de sănătate. Dimpotrivă, din rațiuni economice și administrative, s-a preferat de multe ori tratarea în spitalizare continuă a cazurilor ce puteau fi rezolvate în ambulatoriul de specialitate sau prin spitalizare de zi, ceea ce a condus inclusiv la o cheltuire ineficientă a banilor publici.

În absența regândirii raportului între componentele sistemului, a restabilirii traseului firesc al pacienților (medicină primară – medicină ambulatorie de specialitate – spital) și a unor măsuri de reorganizare fundamentală, simpla creștere a finanțării nu va putea rezolva problema de fond. În acest moment, sistemul sanitar din România riscă să trateze un număr mai mic de pacienți cu bani din ce în ce mai mulți.

De aceea, consider că principalele direcții de reformă a sistemului sanitar ar trebui să vizeze:

– echilibrarea componentelor sistemului sanitar, în sensul creşterii volumului şi calităţii serviciilor medicale acordate în sectorul medicinei de familie şi de ambulator;

– acordarea de servicii medicale atât prin pachetul de bază, cât și printr-un pachet suplimentar din asigurări private. Una din dezbaterile necesare va trebui să se refere la asigurările private de sănătate și caracterul lor;

– profesionalizarea managementului spitalelor şi asigurarea unui cadru normativ flexibil atât pentru personalul medical, cât şi pentru funcţionarea spitalelor. Vor trebui găsite răspunsuri consensuale la întrebările privitoare la statutul personalului medical, dar și al unităților sanitare;

– redarea demnității profesiei medicale, susținerea medicilor și personalului medical de a își desfășura activitatea în condiții decente, susținerea tinerilor medici de a râmăne în țară prin creșterea salarizării și valorizarea lor profesională și socială;

– descentralizarea unor activităţi către comunităţile locale sau către structuri ale Ministerului Sănătății în scopul creşterii responsabilităţilor şi monitorizării realizării obiectivelor, dar şi implicării autorităţilor locale în medicina comunitară şi şcolară;

– controlul utilizării fondurilor publice în tot sistemul sanitar prin informatizarea acestuia, prin revizuirea cadrului normativ privind controlul şi auditul, listele de medicamente compensate, preţurile la medicamente etc.;

– perfecţionarea activităţii colegiilor profesionale, a relaţiilor cu asociaţiile de pacienţi, sindicate, a creşterii procesului de transparenţă a deciziilor privitoare la sistemul sanitar.

În fine, este nevoie și de o schimbare de abordare la nivel politic în raport cu domeniul sănătății.Prioritatea acordată sănătății trebuie să se reflecte într-o creștere a finanțării de la bugetul de stat. Dar aceasta trebuie însoțită de instituirea unor mecanisme legislative, de management, de control și sancțiune, care să constituie garanția că banii publici sunt cheltuiți în mod corect și eficient.

Ca președinte, voi așeza la masă toți actorii politici și voi propune acceptarea de către toate forțele politice a unei proiecții bugetare pe termen lung, în care prioritatea pentru sănătate să fie concretizată prin alocarea a 6% din PIB, indiferent de componența politică a cabinetului sau de configurația Parlamentului. În paralel, voi susține crearea unui Plan de investiții și achiziții în sănătate, care să aibă ca scop modernizarea infrastructurii sanitare, dotarea cu aparatură și tehnologii medicale noi, dezvoltarea sistemului național de urgență integrat, extinderea serviciilor de telemedicină și extinderea utilizării de soluții IT în sănătate.

Viziunea fiscal-bugetară: regândirea relației dintre stat și cetățean

Filosofia finanțelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicție cu principiile dezvoltării economice sănătoase. Calitatea de contribuabil a ajuns să fie sinonimă doar cu aceea de plătitor de taxe și impozite, oricât de multe și de apăsătoare uneori, fără ca cetățeanul să simtă că este și beneficiar al sistemelor publice. Când acest sentiment ajunge să predomine în relația dintre contribuabil și stat, devine clar de ce economia subterană și corolarul său fiscal, evaziunea, tind să devină regula – de supraviețuire uneori – care erodează treptat și subtil calitatea și sustenabilitatea sistemelor publice.

În viziunea mea, soluțiile nu trebuie căutate în afara sistemului fiscal, ci tocmai înăuntrul lui, și nu prin transformarea contribuabililor în ținte fiscale, ci prin prisma unei noi abordări a relației dintre stat și contribuabil, una clădită pe principiile unui parteneriat fiscal, ceea ce reclamă de fapt regândirea întregului sistem fiscal-bugetar pe criterii de transparență și corectitudine reciproce. Statul la coadă pentru plata impozitelor este, încă, cel mai trist indiciu al funcționării unui sistem fiscal în care contribuabilii nu au fost niciodată parteneri egali ai statului, ci mai degrabă subordonații ori clienții birocrației fiscale și ai tratamentului discreționar.

În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, a fi contribuabil nu înseamnă a avea doar obligații fiscale către stat, ci a avea dreptul legitim de a pretinde de la stat corectitudine, tratament egal, eficiență și chibzuință în cheltuirea banilor publici, adică bună guvernare, în general.

În dimensiunea sa fiscal-bugetară, modelul liberal de dezvoltare aROMÂNIEI LUCRULUI BINE FĂCUT este ancorat în principii precum:

– competitivitate fiscalăimpozitarea redusă și simplificată trebuie să redevină atuul fiscal al României, pentru a atrage din nou atenția investitorilor străini, pentru a susține capitalul românesc și crearea de noi locuri de muncă. Nevoile bugetare mai mari nu trebuie să însemne impozite mai mari, ci dimpotrivă, trebuie urmărite prin îmbunătățirea eficienței fiscale, prin simplificare și creșterea colectării. România competitivă fiscal în UE înseamnă convergență rapidă în planul prosperității economice;

– echitate și corectitudine: tratamentul fiscal egal și universal este definitoriu pentru viziunea noastră liberală. Cota unică este soluția justă, corectă și care a dat rezultate în economia românească.Echitate în politica fiscală nu înseamnă unități de măsură diferite pentru contribuabili diferiți, așa cum stau lucrurile în viziunea fiscală a stângii;

– disciplină fiscală și bugetară: întărirea guvernanţei fiscale și reducerea deciziei discreţionare în politicile fiscal-bugetare sunt esențiale pentru creșterea eficienței sistemului fiscal. În acest sens, creşterea colectării veniturilor bugetare şi creşterea calităţii cheltuielilor publice trebuie să aducă transparență, simplificare, costuri mai mici cu funcționarea sistemului fiscal, costuri de conformare pentru contribuabili și de administrare fiscală din partea statului.

Acestea sunt principiile esențiale care oferă coerență strategiilor și politicilor fiscal-bugetare. În definitiv, coerența sistemului fiscal transmite la rândul său coerență și predictibilitate în întreg sistemul economic.

În calitate de Președinte al României, voi încerca să conving Guvernul că nu politica bugetară trebuie să conducă politica fiscală (așa cum, din păcate, se întâmplă în prezent), că nu trebuie să introducem impozite după cât dorește să cheltuiască ministerul Bugetului, ca să descoperim, ulterior, că nici nu poate să o facă. În viziunea mea, politica fiscală nu trebuie proiectată din perspectiva maximizării încasărilor la bugetul de stat.

În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT, statul nu trebuie să facă doar ceea ce îi permite cadrul fiscal-bugetar, cu precădere în cazul unui cadru fiscal-bugetar rostogolit inerțial de la un an la altul, fără viziune și priorități, ci să modifice cadrul fiscal-bugetar potrivit oportunităților de dezvoltare economică. Este, în esență, o filosofie simplă: nu modificăm obiectivele datorită instrumentelor care aparent ne încorsetează, ci adecvăm instrumentele astfel încât să ne atingem mai bine obiectivele.

Schimbarea filozofiei fiscal-bugetare înseamnă a face din bugetul statului un suport al dezvoltării, dar nu în sensul trivial al simplei expansiunii bugetare, ci pe baza priorităților și oportunităților indicate de pilonii competitivității economice.

În planul politicii bugetare, creșterea calității cheltuielilor publice reclamă transparență, în primul rând, dar și o construcție bugetară axată pe criterii de oportunitate, prioritate și eficienţă. ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT își poate așeza sistemul cheltuielilor publice pe proiecte și programe, în baza unor criterii clare de performanță, dar și pe bugete multianuale, pentru o viziune de investiții pe termen lung. Consider că este imperativă prioritizarea temeinică a programelor publice, în funcție de relevanța lor pentru cetățeni, astfel încât românii să simtă că bugetul statului nu reflectă doar agende politice, ci și nevoile lor și ale comunităților lor, iar guvernul nu este un simplu trezorier care, discreționar, taie și împarte felii din „plăcinta bugetară”.

În planul politicii fiscale și din perspectiva competitivității, România are de rezolvat numeroase carențe instituționale, de la dificultățile de a plăti impozitele și până la neajunsurile administrării sistemului fiscal, de la povara fiscală asupra muncii și până la evaziunea sistemică. În prezent, România înregistrează cel mai scăzut grad de conformare voluntară în plan fiscal dintre țările UE. Este însă limpede că această degradare a relației stat – contribuabil inhibă grav competitivitatea fiscală a economiei românești și, totodată, șansele noastre de dezvoltare.

Prin cota unică de 16%, România beneficiază încă de competitivitate fiscală în raport cu cele mai multe din țările UE. În schimb, impozitarea muncii este cea mai importantă povară pentru crearea de noi locuri de muncă. Potrivit Global Competitiveness Report, România se găsește pe poziția 140 din toate cele 144 de țări în privința efectelor depresive ale taxării asupra stimulentelor de a munci. În România, salariile sunt mici, în timp ce costurile cu forța de muncă sunt mari. Acesta este paradoxul unei poveri fiscale asupra muncii aproape sufocante.

În același timp, cota de TVA de 24% pare aproape o invitație deschisă la evaziune fiscală și un obstacol dintre cele mai serioase în calea consumului. Potrivit Comisiei Europene, România este pe primul loc în UE privind evaziunea fiscală prin neplata TVA. Este pe deplin explicabil, mai ales în condițiile în care 22 de țări ale UE au TVA mai mic decât România. Probabil că cea mai nefastă combinație fiscal-bugetară pentru România este dată de cota crescută de TVA și slaba capacitate de control și administrare fiscală.

În planul politicilor de relaxare fiscală și în perspectiva apropiată a guvernării dreptei românești, pentru mine, reprezintă o prioritate absolută revenirea TVA la 19%, întrucât relaxarea fiscală va duce nu doar la îmbunătățirea colectării veniturilor și a sustenabilității finanțelor publice, ci mai cu seamă la creșterea economiei și a nivelului de trai al românilor

Cum răspundem la viitorul sistemului de pensii

Actualul sistem de pensii din România se confruntă cu câteva probleme majore, care sunt cunoscute de ani buni, dar la care nu există încă răspunsuri coerente și general acceptate. Din păcate, teama de a „nu mai putea plăti pensii” este adesea utilizată în discursul public din considerente electorale sau populiste, în locul unei abordări serioase și al unei proiecții de viitor.

Există un set de realități care privesc sistemul de pensii și pe care suntem datori să le luăm în calcul:

– raportul dintre salariați și pensionari, care devine din ce în ce mai disproporționat în defavoarea salariaților, fapt ce determină o creștere a deficitului la bugetul asigurărilor sociale. Acest raport disproporționat a fost accentuat de încurajarea pensionărilor anticipate, ca modalitate de a rezolva problema lipsei locurilor de muncă;

– rata de ocupare în rândul pensionarilor din țara noastră este una dintre cele mai mici din Uniunea Europeană;

– ponderea cheltuielilor cu pensiile (raportată la PIB) este una dintre cele mai mici din UE;

– România se află în primele 5 state membre UE care vor cunoaşte cel mai rapid ritm de îmbătrânire a populaţiei în următoarele decenii, fapt ce are un impact extins din punct de vedere bugetar, economic și social.

În afara unor măsuri punctuale care pot fi gândite pe termen scurt, în perspectiva anilor ce vor urma, va trebui adoptată o decizie cu privire la modul în care arată sistemul de pensii pentru a răspunde acestor probleme și pentru a acționa înainte ca el să devină nesustenabil.

Ca Președinte al României, voi chema toate forțele politice să decidem împreună viitorul sistemului de pensii. Spre exemplu, este important de stabilit ca obiectiv strategic conservarea actualului sistem care se bazează pe principiul solidarităţii între generaţii, aşa-numitul sistem pay-as-you-go (în care plata pensiilor este plătită din contribuțiile celor aflați în muncă) sau trecerea la un sistem de conturi individuale de economisire prin investiţii prudenţiale, centrat pe principiul contributivității, al responsabilității individuale şi al definirii şi garantării beneficiilor.

De asemenea, în paralel cu sistemul public de pensii, voi solicita decidenților politici să-și îndrepte atenția către alte formule de asigurare de venituri la bătrânețe și, după o dezbatere amplă, să luăm de comun acord decizii.

Prima dintre ele se referă la întărirea încrederii participanţilor în sistemul de pensii private obligatorii – pilonul II și lărgirea bazei participanţilor la acesta. Va trebui să răspundem la mai multe provocări la acest capitol, printre care se numără:

– adoptarea legislației privind plata pensiilor obligatorii private;

– protejarea drepturilor participanţilor, prin reglementarea mai multor tipuri de tipuri de fonduri de pensii administrate privat, pentru ca aderarea să se facă în condiţii mai transparente;

– adecvarea capitalului social al administratorilor fondurilor de pensii pentru îndeplinirea cerinţelor minime de solvabilitate;

– compensarea diferenţelor de rentabilitate sub rentabilitatea minimă, detalierea şi diversificarea formelor de plată.

Pentru a lărgi baza participanților, va fi nevoie de modificări legislative, dar, pentru ca ele să fie durabile, în beneficiul cetățenilor, și nu supuse arbitrariului schimbărilor politice, va fi necesară o abordare consensuală.

Un al doilea subiect de dezbatere și decizie se referă la încurajarea pensiilor private facultative – pilonul III, prin acordarea unui regim egal de deductibilităţi fiscale pentru asigurările de viaţă plătite sub formă de pensie și posibilitatea diversificării portofoliului de investiţii.

Ca președinte, voi încuraja dezbaterea cu privire la introducerea unui sistem de pensii ocupaţionale și a unui sistem de asigurări sociale pentru activităţi ocazionale. Susţin introducerea sistemului facultativ de pensii ocupaţionale, prin statutul profesional şi/sau contractul colectiv de muncă aplicabil, bazat pe contribuția asiguratului și a angajatorului, inclusiv a statului, acolo unde angajatorul este statul.

Vorbim despre beneficii definite, cu o componentă de asigurare de viaţă, pornind de la specificul unor profesii sau domenii de activitate (sistemul de apărare, ordine publică, dar şi profesii unde, prin negociere colectivă, se constituie o schemă de pensii, în vederea fidelizării salariaţilor). În acest fel, sunt eliminate nedreptățile create beneficiarilor pensiilor speciale din legea pensiilor publice şi pot fi stimulate pe termen lung profesiile cu grad mai mare de uzură. De asemenea, având în vedere rata ocupării formale reduse în agricultură, dar şi în alte sectoare de activitate – activităţi ziliere sau sezoniere, este necesară crearea unui sistem de drepturi de asigurări sociale care să permită celor vizați accesul la servicii medicale, dar şi drepturi de pensie publică administrată privat.

Gradul de dezvoltare a unei societăți este vizibil prin modul în care își tratează pensionarii. Ca Președinte al României, consider că sistemul de pensii și preocuparea pentru pensionari nu este nici o chestiune de ordin ideologic și nici una pentru care este suficientă o gestionare curentă și o privire în prezent. La fel ca și în cazul celorlalte mari sisteme publice, precum educația și sănătatea, problema sistemului de pensii trebuie abordată pe termen lung. Ea îi privește, astăzi, deopotrivă pe cei care sunt beneficiari acum ai sistemului de pensii, pe cei care sunt salariați, dar și generațiile mai tinere care vor fi cele mai afectate de schimbările sociale și demografice. Trebuie să avem înțelepciunea de a lua acum decizii ale căror efecte se vor vedea peste mai multe decenii, peste mai multe generații. Iar ca Președinte al României, voi fi garantul luării acestor decizii în urma unor dezbateri și pe bază de acord.

Reforma instituțiilor politice și administrative

Misiunea mea, în calitate de viitor Președinte al României, ținând cont și de calendarul electoral, este ca, în anul 2015, să relansez și să impulsionez finalizarea dezbaterilor cu privire la schimbarea Constituției.

Desigur, modificarea Legii Fundamentale se află în sarcina Parlamentului, dar președintele poate deveni un catalizator al reluării dezbaterii și al construcției unui dialog în societate pe tema reformei constituționale. Ar fi total neserios ca acest proces să rămână nefinalizat din considerente de echilibru strict politic, mai exact datorită faptului că la un moment dat nu a mai existat o majoritate care să-l susțină. A fost, de asemenea, un semnal negativ faptul că dezbaterea despre modificarea Constituției s-a centrat strict pe elemente conjuncturale, cum ar fi procedura de desemnare a prim-ministrului sau raporturile dintre Președinte și Guvern. Consider că ar fi fost elemente mult mai importante – care țin de drepturi și libertăți, de raporturile corecte dintre stat și cetățean, de echilibrul între puterile statului – ce trebuiau să se regăsească în noul proiect de Constituție. Îmi propun, ca Președinte al României, să reinițiez această dezbatere, să construiesc consens și să mă asigur de finalizarea ei până la debutul viitorului exercițiu parlamentar.

A doua temă importantă a anului 2015 privește reforma de fond a legislației electorale, respectiv a sistemului de alegere a Camerei Deputaților, Senatului, președinților de Consilii Județene și primarilor. România nu-și mai poate permite un nou mandat parlamentar în condițiile în care actualul sistem electoral, profund distorsionat, generează anomalii precum creșterea numărului de parlamentari, obținerea de mandate cu un număr insignifiant de voturi și, în ultimă instanță, degradarea accentuată a încrederii cetățenilor în instituțiile democrației reprezentative. Avem cu toții datoria unei analize atente a sistemului electoral și a efectelor pe care acesta le-a produs în planul evoluției sau involuției democratice. Avem datoria de a conveni asupra unei formule de sistem electoral care să asigure reprezentativitate și care să fie durabilă în timp. Sistemul electoral nu poate fi modificat odată la 4 ani din rațiuni populiste sau din interesele conjuncturale ale actorilor politici care doresc să-și constituie, la un moment dat, avantaje în perspectiva alegerilor.

Aceeași abordare trebuie să fie valabilă și în ceea ce privește mecanismele elective la nivel local, în cazul primarilor sau al președinților de Consilii Județene. Trebuie să ne gândim în ce măsură modificările succesive ale legislației au întărit reprezentativitatea locală și controlul comunităților asupra administrației locale sau, dimpotrivă, au creat și consolidat sisteme de relații feudale, clientelare, în detrimentul cetățenilor.

A treia temă privește modificarea legislației partidelor politice, atât în privința condițiilor de înființare a unor noi formațiuni, cât și a finanțării acestora. S-a coagulat un puternic curent de opinie în favoarea modificării legislației privind înființarea partidelor politice, considerată prea restrictivă pentru cei care își doresc participarea la viața politică.Legislația nu trebuie să fie o barieră în calea libertății de asociere. În ultimă instanță, votul popular este acela care decide asupra viabilității unor structuri politice, și nu constrângerile legislative. Unii interpretează că aceste constrângeri au fost introduse pentru a prezerva un anumit status quo la nivelul partidelor politice mari. Ca Președinte al României, doresc să inițiez o asemenea dezbatere, considerând că libertatea de asociere trebuie garantată.

Finanțarea partidelor politice este o temă sensibilă a societății românești, la fel ca și finanțarea campaniilor electorale. Deși există mecanisme de control instituite printr-o lege modernă, adaptată realităților din societățile cu democrații avansate, aceste mecanisme nu au fost niciodată activate. Orice observator avizat poate constata că între cheltuielile raportate oficial de partide și costul vizibil al campaniilor electorale există discrepanțe enorme, fără ca acestea să fie în mod real evaluate și sancționate. O discuție asupra acestei teme este absolut necesară pentru sănătatea democrației românești.

Suspiciunile privind corupția electorală au fost prezente în toate campaniile electorale trecute. Ca Președinte al României, voi genera o dezbatere asupra necesității stabilirii unor limite financiare în ceea ce privește campaniile electorale. Cel puțin pentru următoarele două cicluri electorale, avem nevoie, cred, de o legislație extrem de restrictivă, care să stabilească foarte clar ce au sau ce nu au dreptul să facă partidele politice pentru a câștiga votul alegătorilor. Dacă vom reduce substanțial cheltuielile reale ale campaniilor electorale, dacă vom fixa maximal tipurile de cheltuieli care se pot face, avem oportunitatea ca suspiciunea despre cumpărarea voturilor să nu mai greveze asupra imaginii democrației românești.

În strânsă legătură cu aceasta, trebuie să reglementăm definitiv problema așa-zisului turism electoral, respectiv a listelor electorale suplimentare. Este profund incorect ca, la fiecare rundă de alegeri, condițiile de existență ale acestora să fie modificate în funcție de interesele și calculele electorale ale partidelor aflate la putere. Ca Președinte al României, voi invita partidele politice la un dialog pe această temă, solicitându-le angajamentul de a ajunge la o reglementare pe termen lung care să elimine orice fel de suspiciune asupra corectitudinii proceselor electorale. O societate democratică europeană nu își poate permite ca asupra rezultatului alegerilor – adică asupra voinței cetățenilor – să planeze întotdeauna suspiciuni.

O altă temă privește reglementarea votului românilor de pretutindeni. Comunitățile românilor din afara granițelor susțin, pe bună dreptate, necesitatea introducerii unor proceduri moderne care să le permită exercitarea dreptului de vot. Este vorba de votul prin corespondență, dar și de votul electronic. Ca Președinte al României, cred că statul român are datoria de a lua toate măsurile necesare pentru ca milioanele de români care muncesc și trăiesc în afara granițelor să aibă toate condițiile pentru a-și exercita dreptul fundamental la vot. Sunt în favoarea votului electronic și în favoarea votului prin corespondență, în condițiile asigurării unei depline securități, astfel încât să nu existe niciun fel de suspiciune asupra corectitudinii procesului electoral.

Un alt subiect subiect important al reformei politice privește relația dintre partide și administrația publică. Din 4 în 4 ani, partidele „ocupă” efectiv administrația publică centrală și serviciile ei deconcentrate în județe prin numiri politice, dar desfășurate sub paravanul unei legislații aparent legate de funcția publică. De fiecare dată, atunci când se schimbă culoarea politică a guvernării, urmează un proces masiv de înlocuiri în administrația publică, însoțit de conflicte. Acest proces ciclic perturbă funcționarea normală și eficientă a administrației din România. Trebuie să punem capăt acestei ipocrizii, în care recomandarea politică este decisivă la intrarea în sistemul administrativ, dar la ieșire toți funcționarii numiți politic își invocă, pe de-o parte, competențele administrative, iar pe de altă parte, stabilitatea în funcție pe așa-zisul principiu al depolitizării. Este limpede astăzi, după câteva alternanțe la putere, că modelul administrativ pe care ni l-am propus, respectiv funcția publică independentă dincolo de nivelul secretarilor de stat, este o ficțiune inoperantă în practică. Ca președinte, îmi propun să organizez o dezbatere națională și un consens al forțelor politice pe tema funcției publice în România.

În ROMÂNIA LUCRULUI BINE FĂCUT trebuie să ajungem la un model rațional al funcției publice care să aibă stabilitate și predictibilitate pe termen lung. Am în vedere un model care să fie și aplicabil, nu doar inspirat teoretic de “rețete europene”, care să fie real și profund, nu aparent. Dau un singur exemplu: nu putem îngroșa rândul corpului înalților funcționari publici cu foști prefecți care, la momentul numirii lor, proveneau din structuri politice. Obiectivul meu este ca, împreună cu toate partidele, să fixăm o departajare realistă de la nivel național până la nivel local a funcțiilor numite politic (așa cum se întâmplă în orice societate democratică) de funcțiile de carieră administrativă.

Cred că, dacă vom ajunge la un consens pe toate aceste teme care privesc reforma instituțiilor politice și administrative, vom putea considera că am reașezat viața democratică a României pe baze mai sănătoase pe termen mediu și lung.

Demografia – o provocare pe termen lung

Viitorul Președinte al României trebuie să abordeze o provocare pe termen lung pentru națiunea noastră, o provocare despre care nu s-a vorbit în mod serios și responsabil la nivelul clasei politice: reducerea dramatică a populaţiei țării noastre și perspectiva accentuării acestui trend în următorii ani. 

În cei 25 de ani de la Revoluţie, populaţia a scăzut cu peste 3 milioane de locuitori, iar efectele acestei realități sunt deja observabile și, într-un viitor deloc îndepărtat, vor deveni din ce în ce mai pregnante. Dacă nimic nu se schimbă în abordarea acestei probleme și la nivelul funcționării economiei și sistemelor publice în ansamblu, scenariul este unul pesimist, cu o Românie ajunsă la jumătatea acestui secol la 14 milioane de locuitori, dintre care un sfert vor avea peste 65 de ani.

Fenomenul declinului demografic a afectat în mare parte și statele occidentale dezvoltate, fiind însă mai accentuat în țările foste comuniste, pe fondul șocurilor economice și sociale ale tranziției. Chiar dacă nu există răspunsuri universal valabile cu privire la cauzele acestui fenomen, ca națiune și societate, suntem datori să privim această problemă în perspectivă.

Declinul populației va însemna scăderea abruptă a forţei de muncă și va avea consecințe economice majore. Creşterea productivității şi volumului investiţiilor de capital vor fi insuficiente, chiar și în cele mai optimiste scenarii, pentru a suplini reducerea numărului de consumatori şi a forţei de muncă. Ne vom confrunta cu un PIB în scădere, în ciuda oricăror măsuri economice luate şi cu o presiune uriaşă asupra funcţiei sociale a statului, în special asupra sistemelor de asigurări sociale. Nici modificările din sistemul de pensii nu vor fi suficiente singure pentru a răspunde acestei realități.

Ca Președinte al României, consider că misiunea mea este să pun fundamentele unei construcții durabile în timp și să las în urmă răspunsuri nu doar la problemele curente ale societății, ci și la cele care vor afecta generațiile viitoare. Următorii 10 ani vor fi decisivi pentru evoluția și istoria acestei națiuni. Astăzi și în următorul deceniu, de fapt, dăm răspunsul la o întrebare crucială:  vrem ca România să existe ca națiune puternică și prosperă sau să rămână la periferia Europei? Depopularea ar fi, până la urmă, eşecul României, ca proiect de ţară.

Acesta este un viitor probabil, în condițiile lipsei de conștientizare și de acțiuni concrete, dar nu este un viitor obligatoriu. Avem exemplele altor state, precum Franța, care s-a confruntat cu o problemă demografică, dar care, printr-un set de politici coerente, a reușit să-i răspundă cu succes în doar un deceniu și este, astăzi, singurul stat european care nu se află în declin demografic. Așadar, se poate, există soluții.  În esenţă, modelul francez a presupus suport financiar, însă concentrat către familiile de salariaţi sau de condiţie economică medie şi un pachet de servicii de suport pentru familiile cu copii (creşe, grădiniţe, îngrijirea copilului). Linia generală era scăderea costului de oportunitate de a avea un copil.

Orice demers de răspuns la problema demografică pornește de la recunoașterea şi dezbaterea acesteia. Ca mediator între stat și societate, Preşedintele României este personalitatea chemată în cel mai înalt grad să iniţieze o asemenea dezbatere. Voi face acest lucru pornind de la o viziune a unei politici sociale centrată pe copil şi văzută ca investiţie în viitorul României.

Pentru orizontul anilor 2015-2020, voi propune spre dezbatere mai multe direcţii de acţiune. Prima dintre ele vizează ieşirea din mentalitatea de austeritate atunci când vine vorba de concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului şi adoptarea unor măsuri în acest sens care să nu descurajeze natalitatea.

A doua direcţie urmăreşte creşterea accesului la servicii de grădiniţă şi creşă. Putem avea în vedere inclusiv introducerea unor tichete pentru subvenţionarea costului acestor servicii, cu impact în bugetul gospodăriilor. În prezent, există asemenea tichete, dar ele sunt suportate exclusiv de angajatori, în regim voluntar.

În al treilea rând, în perspectiva anului 2016, ca Preşedinte al României, voi propune gândirea unui sistem de deduceri personale pentru persoanele fizice care realizează venituri potrivit Codului Fiscal, ţintit pentru persoanele care au copii în îngrijire. Spre deosebire de deducerile din prezent, cuantumul acestora trebuie să fie sesizabil în bugetul individual sau al gospodăriei. Măsura este menită să sprijine natalitatea responsabilă.

În fine, consider că este necesară întărirea capacităţii de planificare strategică privind politicile în domeniul populaţiei, prin care să fie gestionat riscul declinului demografic. Aceasta presupune depăşirea paradigmei copilului ca subiect al acţiunii de asistenţă socială (protecţia copilului) sau de combatere a sărăciei. Voi propune un pact naţional pe tema politicilor cu privire la copil şi populaţie, la care voi chema toate forţele politice şi sociale.

Problema demografică este direct corelată cu abordarea pe care o avem în domeniul economic, cu educaţia şi sănătatea, de aceea toate temele pe care le-am lansat în acest proiect prezidenţial converg într-o viziune unitară. Fără o clasă de mijloc puternică şi fără o economie competitivă, fără o îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei, fără o educaţie care să ofere şanse de viitor, fără un sistem de pensii sustenabil, nu vom putea răspunde eficient acestei provocări.

 

Scroll Up